Detalii

Toamna este cu siguranta anotimpul artei. Nu vreau sa fac nici o aluzie rasiala de prost gust. De altfel toti cei care ma cunosc au o idee despre repulsia mea fata de orice forma de discriminare. Cred, totusi, ca ar fi o explicatie plauzibila pentru care acest anotimp nici nu exista in unele zone. Cum ar fi continentul african. Din nefericire, bananele contin B-uri, nu lecitina, iar de la copaci la pagini scrise e cale lunga si deloc batuta.

Serios. Bibliotecile intunecate de carti batrane si viniluri de colectie, casele de cultura mucegaite municipale, ciornele murdare de cafea, botite in chinurile nasterii unei capodopere, cafenelele culte pline de ore pierdute la cald, pianele prafuite, tacerea muzeelor pustii, discutiile lungi pe teme stupid de profunde, precum aceasta, toate vin parca, odata cu toamna si numai atunci au cu adevarat farmec.

Doar toamna povestesti tarfelor la tigara de “dupa” despre Platon si interpretarile tale proprii si evident geniale ale Coranului. Apoi mai scoti din sertar poeziile din liceu, te miri ce destept erai si decizi pentru a nu stiu cata oara sa le trimiti chiar a doua zi la o editura sa ii dai pe toti pe spate.

Mai stergi praful de pe pian si constati ce simplu ar fi sa canti el. Sau pur si simplu mai dai o raita prin podul cu vechituri. Nu ca sa mai muti o parte din ele la tomberon ca de obicei ci pur si simplu sa petreci o seara de nostalgie si cateva zambete triste.

Asta probabil pentru ca toamna poate fi o muza perfecta a trecutului. Nu doar a poetilor, pictorilor si a altor animale rare sau a plimbarilor mana in mana prin parcuri pustii si a imbratisarilor in ploaie, ci inclusiv muza mai nefericita a amintirilor, a zilelor cand esti batran cu gradina de ingrijit si caine de scos la plimbare ca sa treaca vremea, cand adormi seara de seara in fata televizorului cu o bere in mana, zambind senil si lacrimand cu gandul la armata si la iubirile prafuite ale tineretii.

Poate ar trebui sa scriu odata despre asta. Despre toamna, arta, pagini, frunze…. Desi daca ma gandesc tocmai am scris. Evident, ar mai fi cateva mii de cuvinte geniale de spus, dar nu sunt eu omul care sa lase asa avere posteritatii. Sincer nu cred ca merita. Prin urmare pagina de fata ajunge.

Aplauze, va rog!

Anti-materie de studiu

Grupuri. Nascute din grupuri. Ca sa distruga alte grupuri. Sa delimiteze teritorii, sa impuna standarde. E o latura prea puternica a naturii umane ca sa putem lupta cu ea. Mai puternica decat la cainii vagabonzi, pardon, comunitari. Te si intrebi unde e diferenta dintre noi si ei. Iti spun eu unde. Prea departe pt noi. Adica un “noi” general, referindu-se la toate derivatele inteligente de cimpanzeu. Pentru ca eu ma feresc cat pot sa fac impartiri pe categorii de derivate.

Totusi cred ca specia umana ar fi disparut de mult daca nu am fi avut pe cine discrimina. Daca nu am fi putut forma categorii, grupuri, avand ca unic scop sa le distruga pe altele.

Dar ne-am cam plictisit de evrei, vrajitoare, homosexuali, comunisti si alte mamifere asemenea si oricum in ce ii priveste pe primii, nazistii au papat si tortul si cireasa iar resturile le-au aruncat la cainii visului american (nu mai plictisesc pe nimeni cu istoria KKK sau cu cea trist de asemanatoare a neo-nazismului). Asa ca nu a mai ramas prea mult loc de distractie. Celelalte cazuri mentionate au cam expirat si ele in timp. Aproape am terminat cu discriminarea drogatilor si seropozitivilor. Cu discriminarea celor ce ii discrimineaza pe acestia. Musulmanii teroristi se duc si ei la fund si mixeaza cu predatori pe Counter Strike. Prin urmare, acum cand nu a mai ramas mare lucru de distrus, a venit randul fumatorilor. Deodata, fumul de tigara a devenit vinovat de toate relele lumii, la fel de vinovat ca evreii si persoanele cu handicap in viziunea lui tata Hitler si a “oamenilor de stiinta” italieni si pt salvarea omenirii pure cu plamani de bebe avorton, campaniile de distrugere a fumatorilor au intervenit in forta. Intr-adevar o forta mai redusa, deoarece trebuie sa-si faca loc cu greu si sudoare printre zecile de campanii platonice si intelectuale aparute ca ploaia inainte de ciuperci. “Turteste PET-ul”, “spala cainele, salveaza puricii”, “stinge lumina cand intri in baie”, “arunca frigiderul pe geam nu la tomberon”, “poarta vesta de martian”, “nu fi curva in spania, fii in romania”, “adopta copacii orfani” “salveaza un pui de balena in cada” sunt doar cateva dintre umbrele ce intuneca lumina luptei eroice impotriva fumului de tigara.

Batranele avertismente de pe usile magazinelor, barurilor, restaurantelor “Interzisa intrarea cainilor si a evreilor”

sau cele privind accesul coloratilor in locatiile selecte ale albilor, sau chiar in orase si state intregi, au fost inlocuite cu celebra tigara taiata cu rosu –oare nu ne aminteste de nimic semnul ala?– cu propaganda ridicola, cu mazgalirea de mizerii si slogane pe pachetelor de tigari… sa mai continui?

Eu, sincer, propun sa nu ne mai complicam, sa nu ne mai ascundem dupa deget. Macar o data. Sa uitam de boschetari, de drepturile omului, de aderarea la UE, de handicapatii cu pensii de mizerie, de prostitutie si alte prostii asemenea si sa luam in maini adevarata problema ce le va rezolva pe toate.

Redeschidem oficial lagarul de la Dachau. Umplem trenurile de marfa cu fumatorii nenorociti care ne otravesc rasa pura si ii bagam pe toti la cuptoare. Sa nu ramana decat scrumul din ei. Totul pt o lume mai buna.

Heil Hitler.

Hades

Parfumul nopţilor tăcute

Esti tu,

Ieşind din valurile amintirii.

Albastru şi cer sclipitor

Era şi pe când mă chemai

În lumea ta stinsă de gheaţă.

Numai acolo e cald pentru sufletul tău

Şi numai acolo mă vrei.

Iar eu mă uit cu groază

La pieirea

Mai dragă decât viaţa

Căci ştiu…

La primul semn

Te voi urma supus

În Hades.

Capcană

Agonizând noaptea

M-a ascuns de mine

În mine

Prin zorii plictisiţi

Vânători s-au trezit

Hăituiţi

De cel slab

Fără moarte

Monocromatic

În noaptea albastră

A morţii de-o clipă

Trec flăcări în zbor;

Întoarse din timpuri

Se nasc vise

Prin umbre de uitare…

Habar n-ai,

Nu plouă cu stele,

Doar un ţipăt

Ars în tăcere

S-a stins pentru noi,

La ora căderii…

Intermezzo

Te-ai gândit să iei o pauză? O pauză de timp, de oameni, de viaţă.Intr-o seară tuberculoasă de toamnă cu asfaltul luminat de ploaie şi felinare chioare, traversat tot mai rar de umbrele grăbite, cu cafenele încărcate de fum, viitori artişti rataţi şi discuţii grele, cu îmbrăţişări tremurânde în staţiile de autobuz, sau mai pe scurt într-o seară tuberculoasă de toamnă şi atât, să iei o pauză.
Pierdut într-un bar pustiu, ascuns de neoanele stinse, la cea mai intunecată masă poti să priveşti viaţa scurgându-se afară odată cu ploaia, fără să reuşească să te ajungă, fata de la bar şi copacii de afară legănându-se plictisit la unison în ritmul unei chitare sedate şi fumul, mai ales fumul, venind de la ţigara ta şi de niciunde şi adunându-se în tavan.
Timpul trece pe lânga tine ca un tren din care ai coborât undeva pe drum. Nu într-o gară. Gările sunt ude de o viaţă murdară ce curge fără oprire. Miros a transpiraţie, a mici din carne stricată, a bude infundate cu excremente si prezervative. In gări viaţa se transformă continuu, isteric în bagaje, posesori de bagaje, hoţi de bagaje, cărători de bagaje, câiini şi sobolani mâncători de bagaje, traficanţi de tigări, de curve şi de bilete. Sau mai pe scurt, gările sunt ude. Deci nu ai coborât sub nici o formă într-o gară. Undeva pe drum. Oricum e un tren destul de lung să te poţi urca înapoi. Nici o şansă să il pierzi. Din păcate sau din fericire.
Trece şi viaţa. Si umbrelele grăbite. Si ploaia. Doar tu stai. La masa ta. Cu berea uitată în faţă. Cu chitara care nu se mai opreşte. Si puştoaica plictisită e în afara timpului cu tine. Numai ca puştoaica nu îşi dă seama. Sau nu îi pasă. La un moment dat în loc să te bucuri de pauză, s-ar putea să ti se facă frică, să te gândeşti ca laşi prea mult timpul să zboare aşa, de capul lui, că trece prea mult din viată fără tine şi poate, te cuprinde panica. Atunci de ce să nu opreşti timpul în loc? Da, evident că poţi. Doar e pauza ta. Ajunge să vrei şi viaţa se opreşte. Umbrelele încremenesc. Si vântul. Si individul din statia de autobuz aprinzându-şi o tigară. Picături de ploaie rămân în aer si ai putea să treci prin ele să faci un tunel. Sau un labirint. Sau pur şi simplu să scoti mâna pe geam şi să desenezi în ploaie vechea inimă străpunsă de sageată. Si ar rămâne acolo în aer până ai da drumul timpului înapoi. Ai putea, ar fi chiar un gest frumos, să te duci la femeia cu umbrela care a rămas pe bordură în mijlocul unui pas, să o iei si să o aşezi mai în urmă pe trotuar. Altfel când vei da drumul timpului sigur o să cadă fără să ştie măcar de ce. Dar e efortul prea mare. Mai bine te bucuri în liniste de peisajul împietrit de afară, de chitară, de berea caldă.
Sau… ai putea să te duci la fata de la bar, să o iei la o plimbare cu tine, să faceţi împreună tunele prin picăturile de ploaie şi să îi scrii în aer I LUV U. Sigur s-ar îndrăgosti de tine şi ar fi iubita ta cât ai vrea tu. Doar nu timpul e o problemă. Dar şi asta cere de asemenea un efort prea mare. In plus, când viaţa va porni iar cu siguranţă te va uita şi îşi va aminti ca are pe cineva sau ca oricum nu eşti genul ei. Deci chiar nu merită.
Târziu, termini berea în silă. Te ridici. Ti-a ajuns. Laşi banii pe masa jegoasă şi recuperezi în schimb telefonul lipicios de băutură varsată cu zile în urma şi zi după zi. Privirea fetei se îndreaptă spre tine, apoi spre bani fugitiv şi iar spre tine. Eşti verificat. Ai plătit deci poţi pleca. Odată cu aprobarea ei, ploaia porneşte. Zgomotul de  afară te loveste brusc, dureros în urechi. Femeia ţipă şi împiedicându-se repetat
într-un balet ridicol reuşeste să rămană cumva în picioare. Departe în statie, bărbatul termină de aprins ţigara şi îi aruncă o privire absentă în întuneric. Nu vede proasta pe unde merge…
Incet, fără nici o tragere de inimă, deschizi uşile îngălbenite ale toamnei şi păşeşti şi tu acolo afară.
Undeva în centru prin “cafe”-urile artistice pline de lemnarie second-hand, lumanări şi meniuri cu sute de ceaiuri greţoase probabil s-au reluat deja discuţiile grele după un moment de nedumerire pe care nu l-a putut explica nimeni. Probabil cineva a comentat totuşi zâmbind prosteşte: “a trecut un înger…”

Viaţa prin imitaţie

Nimeni nu dă două parale pe sine

Ne facem pentru alţii întâi

Prin, peste alţii, prin orice mijloace apoi,

Iar la sfârşit ne apucăm să le facem noi celorlalţi

Exact ce şi cum ne-au făcut alţii nouă:

Viaţa şi de la capăt infernul.

Cunoscând astea, deci,

Mă îndrept,

N-am decis, n-am ales,

Către-al meu infinit

De mari posibilităţi şi speranţe

Pierdute de alţii.

Viaţa trăită ca poveste

“Mă numesc Oliver Twist.”

“Eu sunt Copperfield.

Spune-mi Davy.”

“OK, ce mai faci?”

“Încurc lumea. Dar tu?”

“Probleme cu tatăl meu vitreg”

“Şi ai vreun plan?”

“Păi, îmi pun mari sperante

În sfârşitul poveştii.”